România, ţara monarhică

         Cred că România, ca stat, are adevărată vocaţie monarhică. În afara anilor de dupa 1948 până azi, sub o forma sau alta România, Ţara Românească şi Moldova, Transilvania, Bucovina , fiecare din ele, sub o formă sau alta au avut un statut mai aproape de formă monarhică decat de o formă sau alta republicană …Dacă în 1948 monarhia nu ar fi fost abolita prin forţa tancurilor şi a mitralierelor sovietice, Romania ar fi fost şi azi un stat monarhic. Este un argument puternic pentru ca azi, în Romania, să aducem în dezbatere forma de guvernământ a Statului Român.

Un alt argument că România are o vocaţie Monarhică ar fi Reforma Statului, despre care se discută cu multă pasiune în societatea românească. Însă lucrurile nu trebuiesc reinventate, ele sunt inventate şi reforma statului este pentru România legată de Monarhia Română . Mi-ar fi greu să amintesc toate reformele care s-au aplicat în Regatul Romaniei începand cu Regele Carol I, Ferdinand , Carol al II-lea şi Mihai I .

Se discută despre parlamentul bi sau mono cameral, despre cât de oportună este reducerea numărului de parlamentari însa nu discutăm despre oportunitatea schimbării formei de guvernământ a României.

Un al treilea argument ar fi poziţia de neutralitate a Regelui, conform Constituţiei, în faţa partidelor politice şi echidistanţa acestuia…În 20 de ani de democraţie, ideea de echidistanţă şi neutralitate faţă de partidele politice a preşedintelui a lipsit total. Şi, cum ar fi posibil să se întample aceasta când preşedintele este propus de partidele politice care au interese de grup şi clientelare. 

“Monarhul domneşte dar nu guvernează” , acesta e principiul prin care Regele ar putea asigura atât echilibrul în lupta politică dintre partide, acesta acţionând ca un arbitru şi, sigur ar putea asigura şi echilibrul între puterile şi instituţiile Statului.

Un argument de ordin economic ar fi  alegerea cheltuielile aferente administraţiei prezidenţiale, administraţie care, teoretic apolitică, este puternic politizată şi de multe ori chiar dublează atribuţiile guvernului prin multitudinea de comitete şi comisii ce fac instituţia preşedintelui una deosebit de cheltuitoare, o instituţie de "lăfăială" pe banii publici, care conferă Preşedintelui un lux de care profită din plin nemotivat şi care întrece de multe ori luxul unor case regale renumite şi recunoscute. Practic, Casei Regale ar urma să i se aloce din banul public o anumită sumă forfetara şi cheltuirea acesteia ar trebui să aibe ca scop strict reprezentarea Romaniei şi a intereselor acesteia în plan global.